Proprietăţi antioxidante.

Suport pentru functionarea normala a ficatului si bilei.

Contribuie la obtinerea confortului digestiv.

Susţine rezistenţa organismului la stres.

Medicii vechii Elade numeau rozmarinul planta sfântă, Libanotis, însă s-a păstrat denumirea dată de romani (ros = rouă, marinus = mare, deci cel umezit de roua mării). În evul mediu, acestă plantă foarte preţuită, era cultivată în grădini; tradiţia s-a păstrat şi în zilele noastre, rozmarinulfiind folosit atât ca plantă medicinală, cât şi ca plantă condimentară.

Ingrediente: frunzele plantei Rosmarinus officinalis L. (Lamiaceae) conţin ulei volatil în care predomină camfenul, borneolul şi camforul, acid rosmarinic, flavone, triterpene, saponine, tanin, vitamina C.

Efect: tonic-amar, coleretic, colagog, antiseptic, diuretic, antireumatismal, adaptogen, tonic nervos, aromatic.

Întrebuinţări principale:

– Uz intern: colici abdominale, dispepsii, balonări şi afecţiuni gastro-intestinale, anorexie, afecţiuni hepatice şi renale, reumatism, astenie, surmenaj fizic şi intelectual, tonifierea organismului;

– Uz extern: reumatism, reconfortarea organismului.

Contraindicaţii: sarcină.

Preparare:

– Uz intern: se prepară infuzie din 1 linguriţă frunze la o cană cu apă clocotită;

– Uz extern: se prepară decoct din 1 lingură frunze la o cană cu apă.

Întrebuinţare:

– Uz intern: se beau 2 căni cu ceai pe zi;

– Uz extern: se aplică comprese cu decoct.

Prezentare: cutie a 50 g.